Cultura de securitate începe cu cei 7 ani de acasă

Revenind la definiția culturii de securitate, este evident că asimilarea cunoștințelor necesare pentru a înțelege și a aplica ce este bine și ce este rău, este un proces care începe cu ”cei 7 ani de acasă” și continuă cu educația primită în sistemul de învățământ. Este dificil să facem o ierarhizare a riscurilor la securitatea individuală și colectivă, în primul rând pentru că sunt foarte multe. În al doilea rând, fiecare individ și le ierarhizează în funcție de propriile ”filtre” pe care și le-a creat pe parcursul educațional. Se poate face, însă, o ierarhizare cronologică a acestor riscuri și este evident pentru oricine că acestea apar datorită carențelor în educație. Sunt acestea, însă, carențe individuale? Evident că nu. Societatea în ansamblu are partea ei de responsabilitate, datorită toleranței și/sau dezinteresului față de ele.

Nu ne propunem să oferim soluții la riscuri ci doar să le evidențiem, în speranța că fiecare va trage concluziile necesare și își va adapta comportamentul astfel încât să contribuie, oricât de puțin, la îndreptarea stărilor de lucruri negative. Din același motiv, vom evita limbajul sofisticat, dificil de înțeles.

 

Absenteismul și abandonul școlar

Începând cu abandonul școlar, trecând prin manipularea media și terminând, dacă vreți, cu amenințarea teroristă, toate riscurile au la bază una sau mai multe cauze și generează efecte nocive, atât în plan individual, cât și colectiv.

Una din primele probleme cu care se confruntă societatea o constituie absenteismul și abandonul școlar. Dar ce le determină? Care sunt cauzele?

Fără îndoială, prima cauză o constituie lipsa ”celor 7 ani de acasă”. Întâlnim această situație în cazul familiilor dezorganizate sau familiile ai căror părinți sunt plecați la muncă în afara țării, dar nu numai. Familiile mult prea ocupate sunt la fel de vulnerabile. Când părinții nu sunt interesați decât de activitatea profesională, lucrează mult peste program, vin acasă obosiți și se apucă de treburile casnice etc., se creează premisele de a scăpa copiii de sub control. Știindu-se nesupravegheați, vor ”specula” acest lucru în felul lor: nu participă la viața familială (care trebuie să ofere un plus educațional și comportamental), își găsesc refugiul în anturaje nu dintre cele mai bune, nu învață și nu își fac temele etc..

O a doua cauză o constituie carențele din sistemul de învățământ. Există, fără îndoială, școli preocupate de rezolvarea acestor probleme, fie prin eforturile proprii, fie în parteneriat cu societatea civilă. Există, însă, și școli incapabile să le combată. Când un cadru didactic nu reușește să se impună în fața unui elev de gimnaziu sau chiar de școală primară, atunci avem o problemă. Când un cadru didactic se preface că nu observă că un elev fumează liniștit în toaleta școlii în loc să fie la cursuri, atunci avem o altă problemă. Când un cadru didactic dă notă de trecere unui elev care în mod evident nu a asimilat un minim din materia predată, atunci avem o problemă și mai mare.

Care este cauza unor astfel de stări de lucruri? Ea nu poate fi decât una: calitatea nu întotdeauna performantă a corpului didactic. Un cadru didactic care nu e pregătit profesional sau nu are calități pedagogice nu va reuși niciodată să se impună în fața unui elev. El va fi mulțumit că are o sursă de venit constantă, că este o persoană respectată în societate (sau cel puțin așa crede) și nu-l interesează ”ce iese din mâinile lui”. Din păcate, cei afectați sunt copiii noștri.

O a treia cauză, intrinsec legată de primele două, o constituie anturajul. Când ne referim la anturaj avem în vedere nu numai cercul de ”prieteni” reali. Trăim în era informațională iar internetul oferă oricui vaste posibilități de creare a unui cerc de prieteni virtuali. Prieteni care nu întotdeauna vor binele copiilor noștri. Copiii, prin natura lor, sunt curioși. Curiozitatea este, evident, un factor pozitiv, dar ce ne facem când, datorită ”prietenilor”, aceasta se manifestă în consumul de alcool, droguri, fumat, radicalizare etc.?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: copilul nu mai este interesat de pregătirea școlară, va lipsi din ce în ce mai mult de la cursuri, el nu mai receptează sfaturile părinților deoarece are alte modele și intră sub influența unor indivizi care au alte interese față de societate, interese care nu de puține ori sunt nocive.

Am văzut care sunt cauzele (sau măcar unele din ele) care determină absenteismul și abandonul școlar. Dar care sunt efectele? Din păcate, efectele nu fac altceva decât să amplifice problemele, să genereze riscuri tot mai mari la securitatea individuală și – mai ales – la cea colectivă.

O parte din elevii care au ”beneficiat” de toleranță pe parcursul școlii devin infractori de drept comun și, prin acțiunile lor, afectează societatea în ansamblu. Atunci se va cere unei alte instituții – administrația penitenciarelor – să rezolve ceea ce nu a reușit familia și școala. Va fi posibil acest lucru? Greu de crezut...

O altă parte din elevi, promovați în modul arătat, ajung absolvenți de liceu și chiar de facultate, pentru că problemele și carențele menționate afectează, uneori, și instituțiile de învățământ superior. Un ”absolvent” din această categorie poate accede în diverse instituții, prin metode mai mult sau mai puțin onorabile. Astfel de ”specialiști” fac, ulterior, deliciul presei, fiind protagoniștii unor episoade la fel de (ne)onorabile, de genul: cadre didactice agresate verbal de elevi, medici care fac erori ce pun în pericol viața pacienților, funcționari publici care cer mită sau foloase necuvenite etc..

În fine, unii elevi sunt atrași în sfera de influență a unor grupări extremist-teroriste. În țara noastră, astfel de situații nu îmbracă – din fericire – forma de fenomen care există în țări ca Franța, Belgia, Marea Britanie etc.. Dar să nu uităm că și România este țară europeană...

Care ar fi soluțiile pentru contracararea unor astfel de riscuri? Nu există o rețetă anume. Mai degrabă acestea trebuie să țină de unul din reperele menționate mai sus: reziliența dintre instituțiile publice și societatea civilă. Și de educația și cultura fiecăruia dintre noi. Și de capacitatea fiecăruia de a-și pune întrebări.

Dacă un părinte și-ar imagina că peste 15 ani va merge să-și viziteze copilul la un penitenciar, oare i-ar acorda mai multă atenție pe timpul școlii?

Dacă profesorul de anatomie și-ar imagina că peste 15 ani va ajunge pacient al unuia din elevii pe care i-a promovat fără ca acesta să cunoască nimic din materia predată, oare ar mai proceda la fel?

Dacă dirigintele și-ar imagina că elevul pe care trebuia să-l îndrume îl va tâlhări peste 15 ani sau va săvârși un atentat terorist, oare ce ar face?

Nu știm. Sunt întrebări pe care fiecare trebuie să și le pună și la care fiecare trebuie să-și răspundă singur. Dacă reușește, înseamnă că are cultură de securitate.